LYON

Santa Cristina 29/05/2009

Pelerinaj la ND de La Salette

Pelerinaj la ND de Laus

Admirând turnul înclinat de la Pisa!

Pentru că unul dintre colegii mei din Columbia trebuie să se întoarcă în patrie anul acesta, nu putea pleca din Italia fără să fi vizitat cel mai faimos turn înclinat din Italia, poate chiar din lume.

Așa că în una dintre zile acestea, pe înserat, am ajuns în piața catedralei din vechiul oraș toscan, fostă putere militară maritimă. De altfel cuceririle de la începutul mileniului trecut le-a permis pizanilor să construiască atât de mult și de frumos, complexul Catedrală/Baptisteriu/ Clopotniță/Cimitir fiind doar un exemplu.

Desigur că nu este nevoie să dau eu aici amănunte istorice sau tehnice, acestea se găsesc cu ușurință în diverse locuri pe internet. Nici măcar frumusețea turnului nu trebuie să o laud, pentru că vorbește de la sine. Ceea ce vreau sa comunic prin aceste rânduri este altceva.

Ajungând într-un loc atât de faimos fiecare vrea să imortalizeze momentul cu

fotografii, aici însă fotografiile au un caracter deosebit. Jucând cu iluzia optică a distanțelor fiecare vrea să se fotografieze în ipostaza de salvator al turnului, încercând să susțină turnul înclinat. După cum vedeți am făcut și eu o astfel de poză, dar dincolo de palmaresul de „salvator” cu acte în regulă cred ca este altceva în acea încercare magică de a susține imensa capodoperă arhitecturală.

De altfel, turnul colopotniță a fost supus unui lung proces stopare a înclinării, pentru că avea cu adevărat nevoie. Când l-am văzut pentru prima dată, acum mai bine de zece ani era chiar legat cu șufe de oțel. Deci acțiunea „salvatorilor” este necesară, chiar dacă, în mod obișnuit, această operațiune se face în alt mod. Este chiar plăcut să vezi cât interes ocrotitor au oamenii aflați în preajma unei opere de artă care este în pericol de ruină. Interesul pentru frumos, pentru a salva frumosul, poate să spună ceva despre omul de astăzi. Până la urmă nu este chiar așa de grav precum pare! Sau, cu alte cuvinte, mai este cel puțin o sămânță de bine în inima contemporanilor noștri.

La tine voi face Paștele cu discipolii mei!

„În prima zi a Azimelor, au venit discipolii la Isus și au zis: „Unde vrei să-ți pregătim ca să mănânci Paștele?” El a spus: „Mergeți în cetate la cutare și spuneți: «Învățătorul zice: timpul meu este aproape. La tine voi face Paștele cu discipolii mei»”. Discipolii au făcut cum le poruncise Isus și au pregătit Paștele.” (Mt 26,17-19)
Ne putem imagina ca acea primă zi a Azimelor, din cele șapte comandate în Cartea Ieșirii sau a Exodului 34,18, corespunde zilei de Miercuri din Săptămâna Sfântă. De fapt Sărbătoarea Azimelor era o celebrare rituală a primăverii și a culesului primelor recolte, numita și „Hag ha Matzot”. Cum în Orientul Antic era convingerea că aluatul dospit însemna degradare și purta la o anumită impuritate, pentru această sărbătoare se folosea pâinea nedospită, adică azima. Ulterior, întru-cât la ieșirea din Egipt, evreii au luat cu ei in grabă aluatul nedospit si au mâncat azime, sărbătoarea Pesach s-a unit cu cea a azimelor.
Așadar, pentru că noi în Joia Sfântă celebrăm Cina Domnului, presupunem că momentul descris de Sfântul Matei in capitolul 26,17-19 a avut loc în Miercurea Sfântă. Dacă vrem să mergem să vedem acea încăpere pe care a indicat-o Isus nu vom avea prea multe de admirat. Chiar daca pe timpul cruciaților locul a fost amenajat corespunzător incluzând multe elemente care purtau ca gândul la evenimentul care a avut loc acolo, actualmente majoritatea acestor semne au fost șterse de cei care folosesc acum spațiul. Dacă avem un ghid bun, acesta ne poate indica un miel, simbol euharistic al lui Isus, pe tavan, la unirea arcelor, de unde coboară lanțul care ține un candelabru. Un alt semn rămas este pe capitelul coloanelor unui mic baldachin reprezentând pelicanul care își sfâșie pieptul pentru a salva puii, tot un simbol al lui Isus în Sfânta Euharistie.De altfel spațiul este generos și luminos, destul de gălăgios, dar cu posibilitatea de a fi vizitat, așa cum a făcut și Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea. Pentru că acum este loc de rugăciune musulman, predomină în încăpere „Mihrab” - nișa spre care se orientează credinciosul islamic atunci când se roagă - în traducere „poarta spre Paradis”. În partea opusă a încăperii este așezată o scupltură de bronz reprezentând un măslin, simbolul păcii pentru toate religiile.Aici creștinii se roagă în taină, cât despre a celebra Sfânta Liturghie nici nu se pune problema! Este un alt loc nu prea departe unde biserica, foarte frumoasă, este considerată Cenacolul, pentru că acolo se poate celebra pe îndelete!

------

Tocmai am găsit o prezentare mai detaliata a acestui loc din Ierusalim pe www.crestinortodox.ro

Sa ne facem mici....

Da! ... trebuie sa ne facem mici pentru a intra pe anumite usi, ca cea de la Bazilica Nasterii Mantuitorului din Betlehem. Mi-am amintit de aceasta usa astazi cand, asa cum spunea tatal meu, sunt iarasi un prunc. Ziua de nastere nu doar ca ne aminteste de unde venim, dar ne aminteste si conditia in care traim, mereu fii si fiice pentru a putea deveni buni parinti.
Intrarea in aceasta bazilica a fost redusa la aceasta dimensiune (se vad urmele usii originale) pentru a obliga cavalerii sa nu intre calare. Insa, nu doar ca un cal nu poate intra pe aceasta usa, chiar si un adult trebuie sa se aplece, trebuie sa se faca mic!!! Cu alte cuvinte, prin aceasta usa se intra in biserica Nasterii lui Isus, care Dumnezeu fiind, s-a facut mic... la dimensiunea unui prunc... iar cei care intra aici sunt chemati ca macar la intrare sa aiba aceeasi atitudine. Realitatea din interior, ma refer la atitudinea pelerinilor, nu reflecta intelegearea acestei invitatii... insa si atunci cand acestia ajung la locul Nasterii, marcat de steaua de argint, sunt iarasi invitati sa se aplece intr-un spatiu si mai jos, si mai stramt, sub altar. Asadar mesajul este clar, nu se poate intelege misterul Nasterii Mantuitorului de pe cal si nici macar din picioare... trebuie sa ne aplecam... sa ingenunchem... sa ne facem mici cum EL s-a facut mic. Si pentru ca Isus a venit nu doar se ni se reveleze pe sine ca Dumnezeu si sa ne indice pe Tatal si pe Duhul Sfant in iubirea care ii uneste si care ne este daruita, dar a venit si sa ne reveleze pe noi noua insine, aceasta invatatura este valabila si in alt sens: doar revenind periodic la origine, amintindu-ne ca am fost prunci, putem intelege ca suntem fii, deci dependenti si debitori unei conditii care ne depaseste si ne cheama la desavarsirea umana, aceea de a deveni parinti. Unii sunt chemati la paternitate biologica, pentru exercitatrea careia paternitatea spirituala este subinteleasa. Altora, ca preotilor romano-catolici sau calugarilor si calugaritelor, le este incredintata exclusiv paternitatea si maternitatea spirituala, tocmai ca sa fie un semn pentru parintii biologici sa nu uite de aceasta dimensiune a misiunii lor de parinti, si sa ii ajute pe acestia.
Sa ne facem mici... zilele de nastere ne aduc aminte, si pelerinajele, ca cel de la Betlehem, ne ajuta sa constientizam aceasta necesitate.

Ierusalim ... Ghetsemani ... apostolii

In contextul Anului Sfintei Preotii, Congregatia pentru Cler de la Vatican a organizat la Universitatea Lateran din Roma un congres despre "Fidelitatea lui Cristos si Filelitatea preotului", intalnire la care am avut bucuria sa particip. Au fost multe conferinte interesante... insa gandul mi-a fugit la aceasta bucata de lemn. Ea se afla intr-o grota in locul numit Ghetsemani, pe Muntele Maslinilor, actualmente fiind amenajata o capela.
Conform traditiei, aceasta este grota unde se adapostisera ucenicii dupa Cina cea de Taina in timp ce Isus se ruga. "Stati aici pana cand ma voi ruga" (Mc 14,32). Dintre ucenici a luat pe Petru, Iacob si Ioan, si a mers mai departe. Ne amintim intensitatea rugaciunii Mantuitorului care a provocat sudoare de sange. Era momentul premergator tradarii si patimirii sale.
Pe ucenicii lasati in grota ii va trezi zarva provocata de venirea soldatilor trimisi de marii preoti de la templu ca sa il aresteze pe Invatatorul lor. Petru va incerca sa isi apere Maestrul... dar ceilalti se vor indeparta in fuga, stapaniti de frica.
Starea de spirit a ucenicilor va ramane aceeasi pana dupa Invierea celui pe care l-au lasat in mainile soldatilor. Duhul Sfant, coborat asupra lor in limbi de foc, va schimba situatia. Umanitatea ucenicilor este perfect descrisa de acest episod. Fragilitatea lor nu ar fi putut da viata unei realitati atat de marete ca Biserica. Este Spiritul, darul celui Inviat, cel care a lucrat prin acesti oameni si care lucreaza in conctinuare prin episcopi si preoti. De aceea il rugam pe Domnul sa isi aminteasca de preotii sai, pentru ca numai darul sau ii poate tine la inaltimea misiunii incredintate lor, ii poate mentine fideli!

Ierusalim ... purtand crucea, Isus ...

Intr-o zi de vineri a postului mare imi amintesc de aceasta statiune a drumului Crucii. Este in aceeasi capela mica unde, pe peretele opus, deasupra usii, de afla fresca prezentata anterior.

Pozitia lui Isus si expresia ingerilor din fundal ne face sa ne gandim ca momentul este cel al unei carederi in timp ce era dus spre Calvar. Albul stralucitor al marmurei, ca si la "Pieta" a lui Michelangelo, sterg din fata ochilor nostri oroarea sangelui care abunda pe chipul si trupul lui Isus; insa mimica ingerilor ne poarta la intelegerea gravitatii momentului. Cei unsprezece ingeri fac gesturi diferite prin care manifesta ingrijorarea, durerea, spaima... si orice alt sentiment pe care nu stim daca ingerii il experimenteaza dar ne imaginam ca iubirea lor pentru Isus trebuie sa fi fost ranita de ceea ce traia acesta.
Privind mai atent insa, imi dau seama ca artistul reliefeaza in mod extraordinar incordarea muschilor lui Isus din maini, picioare si omoplati, fapt ce ma poarta cu gandul nu la pierderea fortelor ci la reprinderea acestora. Conform traditiei, Isus se ridica de trei ori pe drumul crucii. Nu doar cade ci se ridica, si merge pana la locul supliciului. Acest fapt este foarte incurajator pentru noi crestinii, pentru noi preotii. De fapt Mantuitorul este imbracat cu camasa lui lunga, tesuta dintr-o singura bucata, o camasa lunga asa cum imbracam noi preotii pentru a sluji la Altar, jertfa care ridica pacatele lumii. Nu doar ca avem un Mare Preot care a suferit cu noi, ca si noi, pentru noi... dar El este cel care a dat sens suferintei si a biruit totul prin Inviere.
Imediat in dreapta acestei imagini este o usa care duce intr-un magazin... vanzatori cumsecade... se pare ca si capela aceasta apartine lor si ne fac un favor sa o tina deschisa ca intrare pentru magazinul lor... insa mai departe, trecand prin magazin, se ajunge la o alta capela unde este adoratie continua. Din pacate imaginea pe care o ofer nu ilustreza pe deplin frumusetea acesteia, unde in permanenta este cineva in rugaciune, insa va asigur ca este minunata.
Ce dovada mai mare ca suntem martorii ridicarii si nu ai caderii? Isus s-a ridicat si ne-a ridicat si pe noi. Ingerii priveau prezentul si se ingrozeau ca iubirea lor sufera. Noi putem privi viitorul si pricepem ca suferintei cauzate de caderea noastra ii urmeaza ridicarea prin harul iertarii sacramentale si al comuniunii Euharistice.

Începutul... relatării!!

Identificarea începutului este esențială pentru a putea urmării parcursul și observa ținta. Începutul acestei relatări poate fi considerat la Ierusalim, în data de 8 februarie 2010, când pelerinajul pe urmele Mântuitorului Isus și ale Sfintei Fecioare Maria, ne-a pus în fața acestei imagini aflate la stațiunea a III-a a Căii Sfintei Cruci. Nu cunosc cine a făcut această frescă dar pot sa intuiesc ceea ce a dorit să „spună”. Poate că mai mult decât în orice situație am conștientizat condiția mea pe acest pământ și valoarea călătoriilor și a pelerinajelor mele. De aceea ma consider un „viator et peregrinus”. Aflându-mă într-o continuă mișcare, mă pot defini un călător și un pelerin, condus de Isus și beneficiind de un instrument de neînlocuit: crucea.
Mărturia mea va parcurge atât sensul ascendent temporal cât și pe cel descendent. Doresc să împărtășesc ceea ce prezentul îmi va oferi, dar și ceea ce deja am experimentat, nu pentru vreun merit al meu, sperând ca aceasta să inspire pe cei care vor ajunge să citească aceste pagini ca de jurnal de călătorie!